Legislație privind combaterea violenței domestice

Majoritatea eforturilor legislative recente din România în domeniul combaterii violenței domestice sunt legate în mod direct de obligațiile internaționale ale României. Din acest motiv este importantă o viziune de ansamblu.

E important de menționat că există un cadru comun în ceea ce privește violența domestică, cadru ce include violența împotriva femeilor, copiilor și persoanelor vârstnice. Importanța cea mai mare în cadrul acestuia a fost însă dat întotdeauna violenței împotriva femeilor, femeile fiind de departe cele mai frecvente victime ale violenței domestice. Dincolo de părțile comune există legislație individuală, mai ales în cazul violenței domestice care afectează copiii, existând o suită de articole specializate în codul penal pentru infracțiuni asupra minorilor. 

Violență împotriva femeilor 

România e stat semnatar al unei suite de convenții și protocoale opționale privind violența împotriva femeilor, de la Convenția privind eliminarea tuturor formelor de Discriminare împotriva Femeilor (1979) la Protocolul Opțional aferent acesteia (2000). Cel mai important tratat internațional din domeniu, semnat de România, este Convenția Consiliului Europei de prevenire și combatere a violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, cunoscută sub numele de Convenția de la Istanbul. Convenția de la Istanbul (2011) este tratatul cel mai cuprinzător și comprehensiv din domeniul combaterii violenței domestice, îndeosebi deoarece tratează problematica violenței într-un mod complet, stabilind mecanisme de protecție și prevenție în cazul victimelor, respectiv de acționare în justiție în cazul agresorilor.

Convenția trasează niște linii generale pentru statele semnatare ce merg de la înființarea unor organisme speciale la nivel național care să monitorizeze implementarea unor politici de egalitate de gen până la obligativitatea colectării de date la nivel național. Statele semnatare se angajează să pregătească experți în domeniu, să organizeze programe destinate agresorilor și să ia măsuri de protecție și sprijin, inclusiv adăposturi și linii telefonice de urgență. Poate unele dintre prevederile cele mai importante pentru cadrul românesc sunt cele de la art. 52, respectiv 53, și anume ordine de protecție în regim imediat și de urgență urmate respectiv de ordine de protecție corespunzătoare. Convenția de la Istanbul a fost ratificată de România în 2016 și prevederile ei au fost integrate în legislația locală odată cu legea 174/2018 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, este obligată să respecte și o serie de acte normative europene.

Programul de la Stockholm, propus prima dată în 2009 a stabilit o serie de standarde comune pentru drepturile anumitor grupuri protejate, printre care și victimele violenței. Această primă măsură a fost dublată de directive, rezoluții și reglementări care au stabilit standardele pentru recunoașterea reciprocă a ordinelor de protecție naționale (Reg. 606/2013), standarde minime de protecție pentru victimele infracțiunilor (2012/29/EU) cât și pentru instituirea unui ordin de protecție european (2011/99/EU). În ceea ce privește legislația locală e important de menționat că există o dublă incriminare a violenței domestice.

Pe de o parte Codul Penal (286/2009) pedepsește varii forme de violență individuală și, conform articolului 199, prevede majorări de pedeapsă dacă violența are loc în familie. Pe de altă parte există legislație specifică in extenso care prevede incriminarea violenței în familie. Legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie definește violența domestică foarte bine, într-un mod larg, dar specific, ca fiind “orice inacțiune sau acțiune intenționată de violență fizică, sexuală, psihologică, economică, socială sau spirituală care se produce în mediul familial sau domestic ori între soți sau foști soți, precum și între actuali sau foști parteneri, indiferent dacă agresorul locuiește sau a locuit împreună cu victima”. Legea 217/2003, în forma sa consolidată, completată prin legea 174/2017 aduce legislația privind violența domestică din România la cel mai înalt standard posibil, implementând toate prevederile convenției de la Istanbul. Se introduc prevederi precum ordinul de protecție provizoriu (Capitolul III), (posibila) obligativitate pentru agresor de a purta brățară electronică (Art. 23 litera e¹) ), linie telefonică de urgență (Art. 21¹), centre integrate de urgență (Art. 21²), centre de asistență pentru agresori (Art. 19) și alte prevederi armonizate din convenția de la Istanbul. În egală măsură, legislația privind asistența socială (292/2011) sau protecția victimelor (211/2004) este la standarde europene, cu prevederi adesea adoptate armonizat din directive.

Strategiile naționale din domeniu precum Strategia națională pentru prevenirea și combaterea fenomenului violenței în familie dezvoltată de ANES pentru perioada 2013-2018 sunt în egală măsură bine concepute. În general există o percepție legată de schimbările survenite în ultimii trei ani că, dacă până acum violența domestică era un domeniu “al nimănui”, acum există un cadru instituțional, o serie de responsabili și decidenți la toate nivelele și o procedură mai riguroasă de implementare a măsurilor de combatere a violenței. Există, bineînțeles, posibilitatea de mai bine. De exemplu, cu toate modificările benefice aduse legii 217/2003, pedeapsa instituită pentru încălcarea ordinului de protecție provizoriu este de la o lună la un an, o infracțiune “cu risc social scăzut” care, de cele mai multe ori se pedepsește cu suspendare. 

Cele mai mari carențe legislative în ceea ce privește violența domestică sunt însă în ceea ce privește codul penal. Codul penal este foarte greu de modificat și este deficitar în ceea ce privește toate infracțiunile împotriva femeilor, de la hărțuire până la violență domestică. Rescrierea articolului privind violența domestică pentru a fi mai aproape de prevederile legii 217 precum și înăsprirea pedepselor ar fi două măsuri fundamentale pentru o combatere mai eficientă a violenței domestice. Dar, problema cea mai mare este implementarea defectuoasă care duce, de exemplu, la încălcarea prevederilor asumate de România ca stat semnatar al Convenției de la Istanbul.

Cadrul legal este mult mai articulat față de 2016, există programe pilot, există strategii și responsabili de implementare, dar nu există alocare bugetară corespunzătoare și nu există implementare la nivel local. Ca exemplu putem da situația paturilor din centrele rezidențiale. Conform normelor în vigoare ar trebui să existe un pat într-un centru rezidențial la fiecare 10.000 persoane. Asta ar însemna circa 2000 de paturi la nivel național doar pentru victimele violenței domestice, cifrele reale fiind foarte departe de deziderate. Mai mult, în multe județe nu există alocare bugetară pentru violența domestică în cadrul Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului (DGASPC) deoarece “nu au existat cazuri”. 


________________________________________________

Violență împotriva Copiilor

Convenția Internațională privind Drepturile Copiilor, ratificată de România în anul 1990 (prin leg. 18/1990) este unul dintre textele fundamentale, surse de politici publice și bune practici pentru protecția drepturilor copilului. Articolul 19 al Convenției menționează explicit obligația statelor de a proteja copiii de orice formă de violență, vătămare sau abuz. Aceste prevederi se regăsesc și în legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului unde Art. 6 litera k) specifică faptul că protecția acestor drepturi se face cu “asigurarea protecției împotriva abuzului, neglijării, exploatării și oricărei forme de violență asupra copilului”.

Articolul 52 al aceleiași legi stabilește că Ministerul Educației Naționale se obligă să dezvolte programe de prevenție a violenței în familie pentru părinți în vederea protejării copilului. Cadrul legal comun de violență domestică se completează în cazul violenței domestice împotriva copiilor printr-o serie de articole ale Codului Penal (286/2009) care se aplică în special sau exclusiv în cazul infracțiunilor comise asupra minorilor. Astfel, de la determinarea sinuciderii (Art. 191) la lipsire de libertate (Art 205 (3) ) la viol (Art. 218), Agresiune sexuală (Art. 219) și alte infracțiuni de natură sexuală, fapta se pedepsește mai aspru dacă victima este minoră și dacă există relații de rudenie între agresor și victimă.

Pe lângă aceste particularizări ale infracțiunilor există și anumite infracțiuni dedicate, care se aplică doar în cazul faptelor comise asupra minorilor cum ar fi Traficul de Minori (Art. 211), la rândul său pedepsit mai aspru dacă infracțiunea a fost comisă de membri de familie sau, poate mai aplicabil în cadrul formelor de violență domestică, Relele Tratamente aplicate Minorului (Art. 197).

Conform acestui ultim articol “Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de orice persoană în grija căreia se află minorul, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.” Spre deosebire de alte forme de violență domestică, violența împotriva copiilor e sancționată mult mai aspru din punct de vedere penal și există o serie de instituții specializate, de la DGASPC la Autoritatea Tutelară, care răspund direct de binele copilului în cadrul familiei. Acestea fiind spuse, adesea serviciile sociale adresate minorilor pot duce lipsă gravă de resurse din motive de alocare bugetară deficitară sau inexistentă sau (cum am putut vedea în ultimii ani) corupție în cadrul instituțiilor.


________________________________________________

Violență împotriva persoanelor vârstnice

Violența împotriva persoanelor vârstnice (persoane peste 65 de ani cf. legii) nu este reglementată separat în România, ea intrând ori sub apanajul diverselor articole de combatere a violenței din codul penal sau sub trunchiul comun al legislației specifice de combatere a violenței domestice sau a protecției sociale. Acestea fiind spuse, violența împotriva persoanelor vârstnice nici nu a fost un fenomen recunoscut la nivel național, victimele acestuia de cele mai multe ori intrând sub protecția serviciilor sociale mai întâi ca persoane vârstnice decât ca victime a unor forme de violență familială. Asta în ciuda faptului că legea 292/2011 a asistenței sociale tratează persoanele vârstnice ca pe o categorie de populație vulnerabilă (art. 92) și dispune constituirea unor centre specializate rezidențiale la nivel local inclusiv locuințe protejate (Art. 101. Litera c). Există însă demersuri la nivel internațional, cum ar fi Planul Internațional de la Madrid pe probleme de Vârstă, un plan ONU adoptat (prin declarație politică comună) prima dată în 2002. Acesta prevede că statele membre ONU ar trebui să țintească o “societate pentru toate vârstele”.


________________________________________________

Cadrul legislativ de sănătate mintală din perspectiva violenței domestice

Una dintre carențele legislative majore din România o reprezintă cadrul legislativ necorespunzător în probleme de sănătate mintală. România este, conform unui Studiu Economist Intelligence Unit, printre primele țări din Uniunea Europeană în ceea ce privește incidența bolilor mentale, dar pe penultimul loc în ceea ce privește tratamentul și îngrijirea persoanelor ce suferă de acest fel de afecțiuni. Principalul act normativ care reglementează sănătatea mintală este legea 487/2002 a sănătății mintale și protecției persoanelor cu tulburări psihice.

Legea stabilește terminologia de bază, criteriile de internare și persoanele calificate pentru cazuri de internare voluntară și involuntară, precum și drepturile pacientului sau standardele pe care trebuie să le respecte unitățile de tratament psihiatric. Important din punctul de vedere al violenței domestice e că legea 487 stabilește criteriile de internare involuntară. Astfel conform Art. 29 (2)(a) medicul psihiatru poate interna o persoană involuntar dacă “comportamentul pacientului reprezintă un pericol iminent de vătămare pentru el însuşi sau pentru alte persoane”. Acest lucru se poate face inclusiv la solicitarea familiei conform Art 47.(1)(b), a reprezentanților organelor abilitate locale (c) sau reprezentanților poliției parchetului, pompierilor sau jandarmeriei (d). Internarea involuntară e importantă din punct de vedere al violenței domestice atât în ceea ce privește victimele violenței, ce pot adesea să aibă comportamente suicidare ca urmare a abuzului cât mai ales în cazul agresorilor violenți.

Din nefericire, există o serie de carențe administrative și legislative care fac ca adesea internarea involuntară să nu poată fi efectuată, una dintre cele mai mari fiind cea conform căreia internarea involuntară trebuie confirmată în termen de 72 de ore de o comisie de revizie a procedurii (Art. 52) constituită din doi medici psihiatri și un medic de altă specialitate sau reprezentant al societății civile. Dat fiind faptul că multe unități de primire psihiatrice nu au medici de alte specialități, această comisie nu se poate constitui frecvent, lăsând victimele și, mai important, agresorii violenți liberi. Există disponibilitate de revizuire a legislației ce privește sănătatea mintală, atât din partea legislativului cât și al organizațiilor din domeniu.