Blocaje în combaterea violenței domestice

Blocaje legislative

Blocajele de ordin legislativ au fost scoase în evidență în cadrul expunerii anterioare cu privire la legislația în vigoare. Este important de subliniat faptul că unele dintre cele mai mari probleme în combaterea violenței domestice pot fi rezolvate și/sau sprijinite prin schimbări de acest ordin.  

Lipsa unui interes major la nivelul societății pentru tema violenței domestice

În ciuda frecvenței fenomenului și a faptului că o mare parte a populației României îl consideră prevalent, interesul public pentru tema combaterii violenței domestice este foarte redus. În afara calupurilor de știri tematice, combaterea violenței domestice nu a reușit până acum să se impună pe agenda publică și cu atât mai puțin să atragă un dialog public consistent. În același timp, campaniile de conștientizare sau de acțiune pe acest subiect au reușit să atragă un număr foarte redus de susținători. Din informațiile culese de la organizațiile din domeniu, eforturile de a atrage susținerea publicului pentru cauza lor au avut un succes extrem de redus, fie că vorbim de campanii de strângere de fonduri, voluntariat, petiționare sau mișcări de protest. Niciunele dintre aceste eforturi nu au reușit sa iasă în afara nucleului de organizații din domeniu. De exemplu, cel mai mare marș pe aceasta temă a avut loc în 2016 în București, iar numărul de participanți nu a depășit 200 de persoane. Comparând această realitate cu succesul altor teme sociale în atragerea atenției mass media, în colectarea de fonduri și în numărul sau amploarea acțiunilor concrete din partea publicului larg, contrastul este unul pregnant. 

Mai mult, în ciuda problematicii sociale, niciun partid nu a făcut vreodată din acestă temă una centrală. Puținele acțiunile politice pe acest subiect au fost generate de obligații externe, precum cea de transpunere a legislației internaționale în legislația națională și nu de o agendă internă asumată plenar de vreunul dintre principalii actori sau de partide politice. Tot o reflexie a atenției publice reduse pentru acest domeniu este și interesul foarte scăzut al companiilor pentru combaterea violenței domestice ca temă de CSR. Din nou, prin comparație cu magnetismul altor teme sociale pentru factorii politici și pentru companii, lipsa de apetit pentru tema violenței domestice iese în evidență. Absența aproape totală a temei de pe agenda publică nu văduvește organizațiile din domeniu numai de vizibilitate, dar și de resurse și de atenție instituțională, de care depinde în mod direct succesul acțiunilor lor. Probabil cauza acestui nivel redus de interes pentru domeniu este strâns legată de însăși prevalența fenomenului în România, ceea ce se traduce într-o acceptare a sa ca stare de fapt. Fiind un blocaj cu rădăcini eminamente culturale, problema se va dovedi, probabil, foarte greu de rezolvat. 

Lipsa unui rol activ din partea statului

Lipsa combaterii violenței domestice de pe agenda publică se traduce și la nivel instituțional, unde domeniul nu numai că nu a fost niciodată tratat prioritar, dar - în ciuda îmbunătățirii episodice a legislației - nu a fost și nu este tratat cu atenția cuvenită. Este important de notat faptul că mare parte a cadrului legislativ s-a dezvoltat ca răspuns la obligații internaționale ale României sau la presiunea unor factori externi. Lipsa unui proces organic, deci a unei presiuni fie instituționale, fie venite din partea cetățenilor, s-a tradus și într-o pasivitate a statului român în combaterea violenței domestice. Din păcate, fără ca statul să joace un rol activ, fenomenul are șanse mici să fie rezolvat sau atenuat. În acest moment infrastructura românească de servicii pentru victime și agresori este extrem de redusă și se bazează, în mare parte, pe eforturi nonguvernamentale. Un sistem funcțional de servicii rezidențiale (centre de primire în regim de urgență/adăposturi, centre de recuperare, locuințe protejate) și ne-rezidențiale (consiliere, informare etc) nu poate să fie susținut sau dezvoltat integral de sectorul nonguvernamental, iar un asemenea efort nu are șanse să devină sustenabil sau eficient. Statul român nu numai că nu acționează activ pentru dezvoltarea acestei infrastructuri, dar nici nu oferă sprijinul financiar necesar organizațiilor nonprofit care fac acest lucru, încălcând astfel Articolul 8 al Convenției de la Istanbul:

“[p]ărţile vor aloca resursele financiare și umane corespunzătoare pentru implementarea adecvată a politicilor, măsurilor și programelor integrate pentru prevenirea și combaterea tuturor formelor de violență acoperite de sfera de aplicare a prezentei Convenții, inclusiv acelea desfășurate de organizațiile neguvernamentale și de societatea civilă. ”

– Articolul 8 al Convenției de la Istanbul

Este important de menționat că pasivitatea statului la fel ca și cea a societății românești în ansamblu poate fi măcar parțial explicată de prevalența și normalizarea culturală a fenomenului. Nu putem exclude prezența în poziții de decizie în unele instituții a unor persoane cu sensibilitate redusă față de fenomen sau chiar a unor agresori.

Lipsa coordonării eficiente a instituțiilor competente ale statului

Din observare directă și pe baza interviurilor am constatat o istorie de colaborare redusă între instituțiile competente ale statului. De foarte multe ori acestea au o reticență în a ieși din sfera lor de confort și de a depăși în orice fel misiunea minimă impusă de lege, nefăcând eforturi reale de colaborare inter-instituțională. Există bineînțeles și excepții. În unele județe autoritățile colaborează strâns atât între ele cât și cu actorii nonguvernamentali. Este, de asemenea, de subliniat faptul că au început să apară eforturi de pilotare a unor parteneriate strategice între diferite instituții din ecosistemul de combatere a violenței domestice. 

Lipsa capacității de aplicare a legii

După cum menționam mai sus, de cele mai multe ori, schimbările legislative în domeniul combaterii violenței domestice au fost făcute ca urmare a unor obligații internaționale. De aceea, de multe ori adoptarea acestor norme s-a transformat în transpunerea unor forme fără fond, lipsind reformele structurale, metodologiile, măsurile conexe sau formarea specialiștilor necesari pentru a putea aplica legea în formă îmbunătățită. Rezultatul este o serie lungă de forme fără fond - legi care urmăresc atent standardele internaționale - dar care rămân neaplicate sau neaplicabile în practică. 

Lipsa datelor statistice corecte

Una dintre principalele probleme menționate de toți actorii din domeniu este lipsa datelor corecte și complete asupra situației, problemă generată de un proces deficitar de colectare a datelor și lipsa unei strategii de integrare a acestora. Acest lucru reprezintă o problemă mai ales ținând cont de faptul că statul român se obligă prin Convenția de la Istanbul să strângă date statistice corecte privind violența domestică.  O pleiadă de instituții, de la spitale la poliție, colectează date independent, folosind taxonomii și metodologii distincte. Unul dintre cele mai frecvente exemple de alterare a datelor ca urmare a taxonomiei neunitare este utilizarea unor definiții foarte diferite pentru ce înseamnă ”un caz de violență domestică” și un ”incident de violență domestică”. În plus, multe dintre aceste instituții nici nu colectează datele necesare sau, dacă o fac, eșuează în centralizarea lor într-o manieră coerentă. Mai mult, ca urmare a lipsei de integrare a datelor colectate sau ca lipsă a unei strategii de partajare a datelor între actori, seturile de informații colectate de aceștia sunt supuse riscului de a se duplica sau de a crea goluri de informație.  Incapacitatea instituțiilor publice de a colecta date despre violența domestică doar ne face mai necunoscători ai unui fenomen care în sinea sa este dificil de cartografiat. În ciuda acestui context, este important de observat și apreciat efortul uriaș al Institutului European pentru Sănătatea Reproducerii din Târgu Mureș (IEESR) care a reușit să construiască singurul sistem integrat de management de cazuri prin colectare de date din România și să îl mențină funcțional în județul Mureș timp de mulți ani, cooperând cu toate instituțiile implicate. În prezent, sistemul este pus pe pauză din nefericire, ca urmare a lipsei fondurilor de care are nevoie pentru a fi adus la standarde atât din punct de vedere al legislației în vigoare cât și din punct de vedere tehnic.

Lipsa de resurse a ONG-urilor

După cum menționam, indiferent de gradul de disfuncționalitate al sistemului, în prezent ONG-urile depun majoritatea covârșitoare a eforturilor de combatere a violenței domestice în România fiind de departe principalii furnizori de servicii sociale pentru victime. Din nefericire, cu foarte puține excepții7, aceste ONG-uri sunt subfinanțate și duc o lipsă severă de personal. Majoritatea dintre acestea sunt la limita supraviețuirii și aproape toate sunt complet nesustenabile. Ceea ce se traduce într-o volatilitate ridicată a ecosistemului de suport al victimei, cu servicii și adăposturi care se închid sau dispar în întregime. Toate ONG-urile intervievate au indicat faptul că noii finanțatori din domeniu nu susțin costurile de resursă umană, ceea ce face extrem de dificilă funcționarea lor. Nu putem să subliniem îndeajuns cât de mare este efectul negativ al acestor practici distructive de CSR, care se concentrează aproape în întregime pe campanii scurte de marketing sau de comunicare, ignorând complet nevoia de sustenabilitate a eforturilor pe care le finanțează sau nivelul de sănătate al sectorului vizat. Chiar și ONG-urile care sunt relativ stabile financiar, cel mai adesea, depind de o echipă mică sau de multe ori de eforturile unei singure persoane. Istoria ne arată că în prea multe cazuri, dispariția liderului unei organizații conduce la dezintegrarea abruptă a acesteia. Chiar în timpul cercetării curente, persoana care administra adăpostul pentru femei victime ale violenței domestice al Bisericii Reformate din Brașov a decedat, ceea ce a condus la închiderea adăpostului, de altfel singurul adăpost din județ. 

Lipsa de capacitate a ONG-urilor

Lipsa de resurse care afectează ONG-urile ce oferă servicii pentru victimele violenței domestice este potențată de lipsa capacității lor administrative. Majoritatea fiind organizații foarte mici, duc lipsa pregătirii în domenii precum management, relații publice sau comunicare, abilități care le-ar putea ajuta să devină mult mai sustenabile. O mare parte a interviurilor cu aceste ONG-uri s-a concentrat asupra strategiei lor de sustenabilitate și am observat lipsa gândirii strategice pe aceste subiecte, fenomen de înțeles din prisma puținelor resurse umane pe care le au la dispoziție. Dacă urmărim ca acest fragil ecosistem de suport pentru victimele violenței domestice să supraviețuiască, primul pas pe care va trebui să îl facem este creșterea capacității ONG-urilor existente. Singurele excepții notabile sunt organizațiile de protecție a copilului, cum ar fi Salvați Copiii. În afara sferei violenței împotriva copiilor, singurele ONG-uri stabile financiar sunt cele finanțate direct de companii (Fundația Sensiblu) sau organizațiile care țin de biserică.  

Fragmentarea sau centralizarea excesiva a ONG-urilor

Fără nicio excepție, există doar două tipuri de actori nonguvernamentali în domeniul analizat: organizații foarte mari care activează exclusiv în domeniul protecției copiilor și organizații foarte mici, locale, în rest. Pe de o parte, organizațiile masive au devenit extrem de birocratice ceea ce le menține stabile, dar nu și eficiente. Pe de altă parte, există un număr mare de organizații la nivel local, de dimensiuni mici, ceea ce le face foarte fragile și le subminează orice efort de scalare a programelor derulate, chiar dacă acestea se dovedesc a fi de succes. Acest fapt conduce la diminuarea unui potențial impact regional sau național. Mai mult, dimensiunile lor reduse le pun în postura de nu fi capabile să construiască parteneriate instituționale sau comerciale care le-ar asigura impactul sau accesul la finanțare.

Lipsa de cooperare eficientă


Problema dimensiunilor reduse ale majorității ONG-urilor din domeniu ar putea fi atacată prin mecanisme eficiente de cooperare inteligentă. Organizațiile locale mici ar putea să se consolideze în rețele regionale ceea ce le-ar ajuta să scaleze cele mai de succes inițiative și să abordeze sponsori împreună pentru a-și crește șansele de succes.  Din păcate, chiar și atunci când s-au consolidat rețele precum VIF, au fost aproape mereu informale și administrate ad-hoc, fără o guvernare eficientă și fără mecanisme de cooperare. În afara VIF, există neînțelegeri și certuri între multiple organizații, de multe ori din motive superficiale, care subminează eforturile de colaborare. Aceste eforturi continuă să fie sabotate și prin (1) competiția pentru resurse limitate, (2) nevoia de a se poziționa ca lideri ai mișcării și (3) abordările diferite cu privire la modurile în care se poate rezolva problema. Este de menționat un clivaj profund între organizațiile religioase și cele nonreligioase care refuză să coopereze chiar dacă în parteneriat ar putea oferi servicii eficiente și integrate pentru victime. De exemplu, Rețeaua VIF nu acceptă organizații religioase și foarte puțini dintre membrii săi vin în contact adesea cu ele sau cu Biserica, fapt problematic având în vedere că bisericile sunt unele dintre cele mai frecvente porți de acces ale victimelor care caută sprijin. Singurul spațiu colaborativ între ONG-uri care pare să fie funcțional este sistemul de referințe, trimiterea de cazuri de la o organizație la alta, chiar dacă nu există punți de dialog între ele.  

 

Lipsa unui sistem coerent de referință

În timp ce ONG-urile și instituțiile transferă cazuri între ele, o fac nereglementat, spontan, fără o structură anume și fără a exista un sistem deja stabilit. Acest efort ar putea fi ajutat considerabil de un mecanism integrat de referințe în tandem cu un instrument de management al capacității acestor actori.  

Lipsa unei cartografieri in timp real a serviciilor sociale disponibile

Trebuie să menționăm că implementarea unui asemenea sistem este îngreunată de volatilitatea serviciilor, fenomen la care făceam referire anterior. Această volatilitate, alături de lipsa aproape permanentă de cooperare dintre organizații face imposibilă o cartografiere corectă în primul rând a serviciilor de asistență pentru victime în toată țara și a calității acestor servicii în al doilea rând. Mai mult, menținerea acestor informații la zi ar fi un proces costisitor din punct de vedere al eforturilor depuse. Au existat inițiative de acest tip, conduse de către ANES, dar și de alte ONG-uri, dar toate rămân incomplete și nu au reușit niciodată să fie actualizate în timp real.  

Informația nu ajunge la victime

Din informațiile culese din interviuri și rapoartele anuale, în București există nu mai mult de 2000 de victime ale violenței domestice care caută sprijin în fiecare an. Având în vedere că, potrivit unor estimări conservatoare numărul victimelor în București este de ordinul sutelor de mii, putem observa o diferență foarte mare între numărul de victime și numărul de victime care cer ajutor. Acest fapt poate fi explicat de o serie de factori. În primul rând, multe dintre victime nu au informații despre sprijinul pe care îl pot primi. Eforturile de comunicare atât ale instituțiilor publice cât și ale ONG-urilor sunt sporadice și limitate ca obiectiv, implicit, cel mai probabil, nu ajung la publicul țintă. Un eurobarometru din 2016 ne arată ca doar 22% dintre români sunt informați despre existența serviciilor de suport și asistență pentru victimele violenței domestice. 

Lipsa unor canale dedicate de comunicare, adaptate fiecărei tipologii de victime

Cel de-al doilea factor este acela că eforturile de comunicare depuse atât de instituțiile publice cât și de ONG-uri nu sunt adaptate fiecărei tipologii de victime, fie din punct de vedere al canalelor alese, dar și din cel al tonului folosit sau al mesajului. De exemplu, adolescentele din mediul urban care se află în relații abuzive ar trebui abordate diferit ca mesaj și canal de comunicare față de femeile în vârstă. Faptul că cele mai multe campanii de comunicare sunt generaliste ca ton și nu strategice, scade șansele ca mesajul să ajungă unde trebuie și să producă efecte.

Victimele nu au încrederea de a apela la serviciile disponibile

Un al treilea factor este lipsa încrederii victimelor în serviciile oferite. Persoanele care se află în relații abuzive sunt sceptice și sunt constant supuse unor tratamente care le fac să îți piardă încrederea în sine, iar furnizorii de sprijin ar putea să explice și să își promoveze serviciile mai bine. Folosirea exemplelor altor femei și oferind grupuri de suport par să fie practici eficiente, dar acestea trebuie să fie prezentate într-o manieră consistentă, nu sporadic sau neplanificat.

Normalizarea violenței domestice

Un al patrulea factor este normalizarea violenței domestice. Este dovedit că, pe măsură ce cresc, oamenii care sunt martori ai scenelor de violență domestică sunt predispuși la a deveni fie mai toleranți la ea sau uneori ori victime ori agresori la rândul lor. Prin urmare, violența domestică poate fi înțeleasă ca un cerc generațional vicios, dificil de întrerupt. 33% dintre români sunt de părere că legea nu ar trebui să interzică metodele de control asupra pertenerului/partenerei de cuplu prin interzicerea contactelor cu prietenii sau familia, confiscarea banilor, actelor sau a telefonului mobil9. Aspectul generațional al normalizării procesului este înrăutățit de modul în care mass-media prezintă violența domestică. Tendințe precum (1) referirea violenței domestice ca probleme frecvente de cuplu, (2) blamarea victimei sau prezentarea insistentă a unui comportament al victimei, (3) redare emoțională exagerată, (4) lipsa referențierii pattern-urilor de violență domestică sau a fenomenului, (5) indicarea victimei sau agresorului ca parte a unui grup etnic, social, religios sau ca aparținând unor anume categorii de vârsta sau de pregătire educațională, contribuie la normalizarea fenomenului10. Un cod de etică îmbunătățit în modul în care violența domestică este reprezentată în mass-media ar aduce un beneficiu considerabil în educarea publicului cu privire la gravitatea acestui fenomen, precum și consecințele sale.  

Victimele nu își conștientizează statutul vulnerabil

Un al cincilea factor este acela că multe persoane nu realizează că sunt victime. Din interviurile pe care le-am condus cu psihologi și practicieni am descoperit că, din cauza normalizării procesului și a specificului cultural, multe victime nu realizează că sunt abuzate. Implicit, mulți agresori nu realizează că au un comportament abuziv și distructiv față de partenerii lor.  Este important de observat că majoritatea relațiilor abuzive și cazurilor de violență domestică sunt procese lente în timp și au un efect de bulgăre de zăpadă. În aceste cazuri, victima începe să realizeze că este victimă când deja au ajuns într-o situație atât de complexă și de gravă încât devine foarte dificil să scape. 

Victima se teme sau nu poate să acționeze

Al șaselea factor este acela că, în majoritatea cazurilor, victimei îi este prea teamă să acționeze. De multe ori, persoana abuzată nu este doar fizic vulnerabilă, ci și din punct de vedere social și economic. Agresorul ar putea fi un membru influent al comunității și își poate folosi conexiunile și puterea de influență împotriva victimei. Sau, victima poate depinde financiar de agresor și există și cazurile în care aceasta este monitorizată. Dispozitivele lor de comunicare sunt urmărite, înregistrate, iar programul de zi cu zi al acestora este supervizat.  

Puncte de intrare nepregătite să administreze cazurile

În multe dintre ocazii victimele cer ajutor, dar nu de la profesioniști care știu cum să intervină. Am observat o tendință a victimelor de a cere ajutor de la preot sau de la liderul comunității religioase, dar și de la alte puncte de intrare în sistemul de suport cum ar fi profesori sau agenți agricoli. Aceste persoane sunt arareori pregătite să ofere sprijinul potrivit victimelor sau să intervină. Nu au nici un fel de informații despre unde ar putea să direcționeze victimele și de multe ori dau sfaturi nepotrivite situațiilor. Menționăm, de asemenea, observarea unei tendințe a unor lideri religioși de a ghida victima înapoi spre agresor, ceea ce poate avea consecințe devastatoare.

Victimele nu au modalități alternative de a cere ajutor

Singurele linii de urgență pentru victimele violenței domestice sunt telefonice și nu au fost reglementate până la începutul anului curent, iar nu toate victimele au curajul să vorbească la telefon. Dezvoltarea serviciilor de chat și alte alternative la telefonia fixă și mobilă ar putea crește nivelul de accesibilitate al acestor linii de urgență. Începând cu luna ianuarie a anului 2019, ANES a finalizat o metodologie pentru înființarea și modul de operare de linii telefonice de urgență, ceea ce nu le face pe cele deja existente ilegale, precum nu afectează nici alte metode de intervenție. Mai mult, existența unei metodologii pentru liniile telefonice ar putea fi folosită pentru a iniția și seta și alte tipuri de linii de ajutor. Ne dorim să menționăm, în acest context, că principala problemă a liniei de urgență ANES este lipsa integrării sale cu numărul unic de urgență 112. De asemenea, linia de urgență ANES redirecționează victimele către adăposturi pe termen scurt. Puțini furnizori de alte servicii de sprijin au spus că ar fi primit cazuri redirecționate prin linia ANES. 

Capacitate foarte redusă sau inexistentă de oferire de servicii pentru victime

Unul dintre punctele nevralgice majore ale domeniului este lipsa sau absența totală a unei infrastructuri de servicii pentru victime ale violenței domestice. În timp ce există câteva servicii și adăposturi pentru femei și copii, acestea sunt departe de a fi suficiente. Județe întregi nu au niciun fel de servicii sau de adăposturi, iar acolo unde ele există, nu fac față nevoii. În București există cel mult câteva zeci de locuri în adăposturi pentru femei și copii, în timp ce numărul potențialelor victime care au nevoie de asistență este mult mai mare.  Dincolo de populația de femei și copii, situația este cu atât mai gravă. Nu există nici un adăpost pentru bărbați și, ca urmare a faptului că nu pot fi găzduiți în adăposturile pentru femei și copii, exista nevoia de construire a unei infrastructuri separate.

Infrastructura de servicii existentă este improprie

Pe lângă situația descrisă anterior, și situația oamenilor în vârstă este dezastruoasă, singura lor șansă de a ieși din situații de violență domestică fiind internarea într-un azil de bătrâni, ceea ce nu își doresc aproape niciunul dintre ei. Reținerea lor nu este doar emoțională, ci este corelată cu condițiile precare ale azilurilor din România. Mai mult, pentru unii bătrâni, internarea forțată într-un azil este unul dintre tipurile de abuzuri pe care familiile lor le pot practica. 

Lipsa de servicii pentru agresori

Un punct critic în ineficiența combaterii fenomenului este lipsa completă a serviciilor dedicate agresorilor. Focusul exclusiv asupra victimelor este de înțeles, dar asta rezolvă doar simptomele fenomenului, ignorând cauza problemei. Organizația Pas Alternativ din Brașov dezvoltă acum primul program pentru agresori. 

Prevenție redusă

Eforturile limitate depuse în prevenirea violenței domestice exacerbează fenomenul. Există puține inițiative de educare a tinerilor și a celor predispuși să ajungă în situații abuzive, dintre care multe sunt foarte limitate sau nu pot fi scalate.

Lipsa personalului pregătit

O mică parte din personalul care ia contact cu victima sau care îi oferă sprijin este pregătit corespunzător să o facă. Pentru început, programa educațională care pregătește asistenți sociali, actorii principali în combaterea și raportarea cazurilor de violență domestică, nu au cursuri dedicate pe subiect. Puținele cursuri oferite vreodată au fost opționale sau disponibile doar pentru un număr restrâns de studenți ca parte din programe cu alte scopuri sau cu alte obiective. Există o serie de eforturi curente în cadrul Universității din Brașov pentru a remedia acest lucru. Trebuie menționat, de asemenea, că disponibilitatea asistenților sociali este extrem de limitată pentru că ei monitorizează numere mari de populație și au alte îndatoriri și responsabilități. Alte categorii profesionale, cum ar fi polițiștii, oamenii legii sau doctorii nu au parte de nici un fel de pregătire cu excepția câtorva ocazii în care participă la programe de training organizate de ONG-uri.  

Lipsa unui mediu familial propice

Unul dintre principalii facilitatori ai fenomenului este lipsa unui cadru familial de suport. Copiii și adolescenții care sunt martori ai violenței domestice, sau care provin din familii lipsite de susținere sau din familii în care cel puțin unul dintre părinți este departe de casă, sunt o țintă mult mai ușoară a violenței domestice timpurii. Pentru această tipologie de victime, în multe cazuri, violența și relațiile abuzive sunt doar piatra de temelie pentru fenomene și mai grave precum traficul de persoane.  

Lipsa unei rețele de servicii sociale integrate în sprijinul victimelor

În cazul multor victime, a scăpa din ciclul de violență devine și mai dificil din cauza lipsei serviciilor sociale integrate de care au nevoie. A găsi o nouă școală sau grădiniță pentru copii, în special în mijlocul anului școlar este ceva aproape imposibil de multe ori. Serviciile de baby-sitting nu sunt disponibile sau suportate de stat, iar relocarea victimelor este o cheltuială care abia acum începe să fie acoperită doar de unele autorități locale. În plus, multe dintre serviciile necesare pentru victimele violenței domestice, au un cost financiar chiar și atunci când acesta nu se justifică. De exemplu Institutul de Medicină Legală taxează victimele violurilor sau ale altor abuzuri fizice pentru rapoartele constatatoare medicale. Ce este și mai grav, accesul la multe servicii de bază sunt legate de locul de reședință al victimei. De exemplu atât Institutul de Medicină Legală cât și Poliția cer victimei să se prezinte la autoritățile de care aparține conform datelor din buletin sau din zona în care a fost comisă agresiunea, ceea ce este de multe ori imposibil, pentru că multe victime fie nu sunt înregistrate în baza de date a autorității locale, fie trebuie să plece din oraș sau județ pentru a scăpa de agresor.