Resurse umane in educatie

Unde sunt resursele umane din educație?

Faptul că trăim în ”era informației” pare a fi deja un clișeu. Însă, e destul să ne uităm la schimbările profunde din toate domeniile existenței umane, de la comunicare la cum ne căutam un partener, la felurile în care facem banking, pentru a vedea efectele foarte concrete ale acesteia.

Educația, atât ca sistem, dar și ca proces pe toată durata vieții, are capacitatea de a aduce schimbări majore în perioade relativ scurte de timp pentru un număr mare de oameni.  

Sistemul educațional românesc este o temă aflată permanent în dezbatere de aproape 30 de ani, timp în care a și suferit mai multe reforme, cu obiective, care - deși bine intenționate - s-au bucurat de un succes limitat. Întrebarea apare natural ”ce s-a întâmplat? Și ce am putea să facem mai bine?”. 

Cercetarea pe care o derulăm în Civic Labs își propune să aducă o înțelegere mai profundă nu a problemelor individuale cât a modului în care acestea se interconectează și care este impactul lor asupra mediului profesional și asupra copiilor.

La un prim nivel de analiză, sistemul educațional se confruntă cu două mari probleme. Una mai vizibilă și comunicată adesea în mass-media, respectiv dotarea materială a școlilor, iar cealaltă mai puțin vizibilă, dar cu un impact semnificativ, cea al pregătirii resurselor umane în educație. 

În cele ce urmează o să ne focalizăm pe aceasta în speranța aducerii unei înțelegeri mai complete a situației curente, dar și pentru a vedea care sunt ipotezele de la care pornim în generarea de soluții eficiente.

În cercetare am folosit metoda triangulării pentru a identifica și confirma probleme, dar și pentru a ne dezvolta ipotezele de lucru. Am consultat literatura de specialitate, am verificat datele statistice, pe care apoi le-am discutat cu grupuri de experți în interviuri sau focus grupuri (mai multe despre triangulare poți citi în articolul nostru despre ”Sănătatea mamei și copilului”). 

Unde suntem

Problematica resurselor umane în educație din perspectivă organizațională se desparte în câteva subdomenii. Vorbim despre probleme specifice de: 

1. Achiziția forței de muncă 

2. Retenția forței de muncă 

3. Situații specifice formării continue a cadrelor didactice. 

Ideologic vorbind, sistemul educațional românesc și-a pierdut relevanța în societatea actuală, pentru că nu reușește să aibă o abordare sistemică, transparentă și onestă cu beneficiile pe care le-ar putea oferi societății. Dincolo de criza de valori de după perioada comunistă care a afectat puternic rolul acordat educației, aceasta și-a pierdut și înțelegerea asupra nevoilor curente ale elevilor sau ale părinților.

Acest fapt nu ni se mai pare atât de ciudat, dacă realizăm că majoritatea cadrelor didactice încă active pe piața educațională au fost formate în perioada comunistă.

Reformele au condus la niște situații particulare în acest subdomeniu. Pentru viitorii profesori criteriile de selecție inițiale sunt aproape inexistente, durata și calitatea pregătirii lor didactice (cel puțin privind aspectele practice ale meseriei) este cea mai scurtă din Europa. Dar când aceștia încearcă să se încadreze pe piața forței de muncă lucrurile devin dintr-o dată dificile. Încărcarea birocratică, lipsa de proceduri transparente, cadrul legal stufos, dar în același timp vag și lipsa de consecvență a autorităților, sunt toate probleme de care viitorul candidat se va lovi. Odată depășite aceste probleme și începând să lucreze la o unitate de învățământ, acesta realizează că are foarte puțină pregătire pentru aspectele de gestiune psiho-socială a elevilor și părinților, ceea ce face munca sa (mai ales în primii ani de carieră) extrem de solicitantă. 

Dincolo de acest aspect există foarte puține resurse la care un profesor tânăr poate să apeleze pentru a-i ușura munca. Lipsa de criterii uniforme și transparente de evaluare și recompensare a profesorilor care să se bazeze pe calitatea muncii depuse și rezultatele obținute, împiedică mulți candidați să se gândească la ”meseria de profesor” ca o opțiune de carieră, iar aceasta devine mai degrabă ”un loc de muncă de tranziție” sau ”până îmi găsesc ceva mai bun”. 

Blocaje identificate

Pe de o parte formarea inițială a cadrelor didactice este una care prioritizează puternic cunoștințele teoretice peste experiențele practice. 

În Raportul OECD 2017 se arată că :”(viitorii profesori) fac de asemenea, mai puțină practică pedagogică (78 de ore) decât în toate celelalte țări europene, cu excepția uneia, și chiar mult mai puțină decât în țări precum Regatul Unit, unde cadrele didactice au până la 1.065 de ore de practică

Conform rapoartelor europene și mondiale din domeniu, educația își mută accentul de pe memorarea informației către meta analiza acesteia (adică e mai important să știm unde să căutăm informația, cum să o structurăm, cum să determinăm dacă ceva este adevărat sau fals și mai puțin ce volum de informații deținem). Aceasta este o necesitate de bază atât a cadrului didactic la început de carieră cât și a elevului pe care îl pregătește pentru o lume foarte diferită față de cea de acum 20 de ani. Dacă formarea inițială lasă de dorit, situația nu se îmbunătățește nici după ocuparea postului. Programul de mentorat, care ar trebui sa ofere suport profesional celor la început de carieră, nu funcționează și de cele mai multe ori desemnarea mentorului este doar o formalitate birocratică. 

Un factor care agravează situația deja tensionată este că în sistemul educațional român însușirea de noi aptitudini a profesorului nu este recompensată, închizând ușa și în fața celor care ar încerca să depășească problemele sistemului din proprie inițiativă.

Dacă accesul este unul complicat și deloc transparent în sistemul educațional, fapt datorat în principal lipsei de reglementări standardizate, eficiente, avansarea în carieră nu este cu nimic mai simplă. În România gradele didactice nu reflectă nivelul de competență al profesorului, acestea se pot obține relativ repede și ușor (mai ales dacă ne gândim la Gradul 1 care este echivalat cu gradul de doctor din alte meserii). Sistemul de evaluare al profesorilor este nestandardizat, puternic bazat pe criterii subiective, și care se uită la performanța unui profesor în termeni de ”ora de inspecție” și nu ca urmare a rezultatelor obținute pe termen lung. Aceeași situație o întâlnim și când vine vorba despre salarizarea profesorilor, care nu ia deloc în vedere implicarea cadrului didactic (factor determinant și în calitatea actului didactic, dar și avansul carierei). Pentru a da un exemplu concret, în România, un profesor care a pregătit un singur elev pentru olimpiadă națională, este mai puternic valorizat de către sistem decât un profesor din mediu rural care a reușit, cu resurse limitate, să ridice media întregii clase de la nota 5 la nota 7.  

O abordare care necesită mai mult timp, dar are un impact mai mic asupra sistemului ar fi programul de formare continuă. Acest program ar fi permis readaptarea resursei umane din educație, într-un proces mai lent și cu eforturi mai scăzute (și din partea sistemului și din partea participantului). Din păcate formarea continuă este ”o formare” mai mult pe hârtie decât în abilități sau tehnici de predare noi. Formarea are un statut duplicitar, este și drept, dar și obligație, ceea ce face grea trasarea clară a atribuțiilor de către părțile implicate. Nu există un fond dedicat pentru aceste programe ceea ce de multe ori înseamnă că banii din bugetul școlii sunt realocați pentru altceva, iar profesorul este obligat să achite acestea cursuri din propriul buzunar. Absența datelor centralizate cu privire la aceste programe și lipsa măsurării impactului acestora îngreunează orice încercare de restructurare a programului. 

Problema formării cadrelor didactice este amplificat de următorii factori:

  • Metodologia și formarea cadrelor didactice sunt învechite
  • Voluntariatul în școli nu este reglementat și nici încurajat
  • Managementul locurilor subvenționate de stat în universități nu ține cont de necesitatea din piață
  • Recrutarea este centralizată, dar managementul personalului didactic este local
  • Reglementarea incertă a formării continue
  • Nerecunoașterea altor metode de dezvoltare personală (în afară de formarea continuă)
  • Progresul în carieră nu este urmat de noi roluri sau responsabilități
  • Absența datelor centralizate cu privire la programele de formare continuă și bugetele cheltuite pe acestea
  • Lipsa resurselor online în limba română de pregătire a profesorilor 
  • Lipsa resurselor și a instrumentelor digitale gratuite pe care aceștia le pot folosi la clasă

Citește mai multe detalii aici

Ce avem de făcut

Odată terminată etapa de cercetare, de descoperire și validare a problemelor, începem perioada de incubare. Etapă în care centralizăm, sortăm și analizăm fiecare problemă și încercăm să vedem cum ar arăta o soluție optimă pentru aceasta. În paralel se efectuează și cercetarea tehnologică, care se uită la cum au fost probleme similare rezolvate de către alte țări sau organizații. La sfârșitul acestui proces, rezultatul este o listă de prototipuri (disponibile aici) funcționale care rezolvă problemele descoperite în etapa de cercetare. 

Felul în care educăm și ne educăm va determina calitatea vieții noastre, de aceea rezolvarea acestei probleme este una prioritară. Fiecare dintre noi este generatorul schimbării pe care și-o dorește, schimbare care începe tot timpul cu același prim pas, acela de a ne educa! 

We are the ones we`ve been waiting for!